“Un specificist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem româneşti…”

A.I. Brumaru este un specifist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem, româneşti. (…) Înţelegem bine, pe de altă parte, pe A.I.Brumaru şi nu putem decât să-i recunoaştem preocupările, lecturile şi ideile sale antropologice. Ele sunt de bun nivel şi demonstrează personalitate intelectuală. Doar că nevoia şi a unui alt sistem de referinţe devine, pe zi ce trece, tot mai evidentă.

ADRIAN MARINO, „Cultura paralelă „, în ” Jurnalul literar „, nr. 31/34, 1991

Anunțuri

Lasă un comentariu

Opinii despre operă şi autor

Fiinţă şi muzică
„Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soare. Sunt vise ale Nenumitului…Nenumitul, din care facem toţi parte, visează forma. Şi care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumuseţea. Nenumitul este aşadar un artist…” Acest extras
din romanul „Domn al luminii” al scriitorului Roger Zelazny mi s-a părut potrivit a deschide cele câteva rânduri dedicate volumului „Fiinţa muzicală”( Ed.Grinta, Cluj Napoca, 2005), volum pentru care autorul, A.I.Brumaru, a fost onorat cu premiul „Octav Şuluţiu”, secţiunea eseu, premiu acordat pe 2005 de către Uniunea Scriitorilor din România şi împărţit cu mai tânărul coleg , Adrian Lesenciuc. Ei, bine, acest nenumit este chiar fiinţa, cea aoratică – fiinţa care se refuză vederii, cea născătoare de formă, de fiinţări, de deveniri. În fine, fiinţa care – după cum ar fi spus Constantin Noica – este închiderea care se deschide, deschiderea lucrurilor înspre fiinţă, reprezentând de fapt deschiderea către rostul lor. Însă, ne avertizează A.I.Brumaru, fiinţa apare, e prezentă numai pe drumul intepretării, prin urmare, „patenţa ei este interpretarea însăşi”. Filosoful, să înţelegem, este un hermeneut, cel care interpretează, pune în lumină fiinţa prin căutarea şi aflarea fiinţărilor ei. Într-un scurt interviu acordat „Gazetei de Transilvania”, autorul declara că „fiinţa nu se arată niciodată singură, fără interpretarea ei, adică fără fiinţările ei, ca şi în muzică. Muzica nu este pe portativ, nu este în note, muzica apare abia în momentul în care este interpretată…”( v.”Gazeta de Transilvania”, nr.7-8 octombrie 2006). Muzică şi fiinţă – două elemente prin care hermeneutul A.I.Brumaru, în volumul mai sus amintit, se încumetă a surpinde, mai bine spus, a analiza câteva, să le numim>>> >>>
RAUL POPESCU

Dense şi atracţioase, comentariile lui A.I.Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbeşte, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanţă. Deşi filosofic nutrite şi docte până la saturaţie, ele au la bază un scrupul artistic. Deşi pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent. GHEORGHE GRIGURCU – Artă şi Idee, în Dreptatea, nr.372, 25 mai 1991)

„Alegându-şi romanul lui Eugen Barbu drept obiectiv al exerciţiului critic, A.I.Brumaru urmăreşte, simultan, două lucruri: izolarea unui sistem coerent de semnificaţii în magma epică a Princepelui şi, încă mai ambiţios, afirmarea unei ‚relaţii critice’ pe baza unei metodologii consecvente. Avem de a face cu o interpretare liberă, în sensul ‚infidelităţii’ constructive, ce lasă, totuşi, impresia adecvării la obiect, graţie consecvenţei metodologice. În mare, metoda e psihanalitică, în varianta tematismului bachelardian, cu frecvente deplasări în teoria mitului şi în existenţialism. Apa şi focul, simboluri în psihologia abisală, apar criticului ca veritabile constante ale romanului cercetat, dublând mereu cu un sens de subtext aparenţa textului epic. Puse în legătură cu natura personajelor de prim plan aceste funcţii simbolice devin un fel de sonde în profunzime, spre relevarea tipurilor de predestinare. (…) Metoda aplicată de critic e, prin natura ei, una reductivă. De aceea, îşi ia, precaut, câteva spaţii de retragere, cum, bunăoară, interpretarea tipologică şi analiza limbajului.”

LAURENTIU ULICI ( Prima verba, 3, Editura de Vest, Timişoara , 1991)

(….) Observaţiile lui A.I.Brumaru care purced din teritoriul ferm al textului propriu-zis spre generalizări, ating nu o dată valoarea unor interesante constatări de critică şi filosofie a culturii etnice, având ca pretext romanul lui Eugen Barbu, introdus ca valoare reprezentativă a unei specificităţi. Preocuparea aceasta nu pare să fie întâmplătoare, amintindu-ne de alte texte semnate de eseist pornind de la romanele lui D.R.Popescu.(…) Lui A.I.Brumaru baza consideraţiilor sale îi este oferită de personajul Ioan Valahul, care ar constitui axul romanului, şi despre care ni se spune că „are credinţa Cuvântului, e convins numai de fapta pusă în ordine de Cuvânt şi de Raţiune,/…/se angajează aşadar în mişcarea Logosului, din toate lucrurile el vizează semnificarea filosofică, în înţelesul ei originar însă, de luminos şi solar, de aderenţă la viaţa care se mişcă după soare şi idee”.

DAN CULCER – Serii şi Grupuri (texte critice), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1981

Lasă un comentariu

A.I. BRUMARU – „Mărturisiri de credinţă literară” şi „cuvinte pentru urmaşi”

INTRAREA HOTÃRÂTÃ ÎN LUCRARE

Sunt întrebat, când şi când, pentru cine scriu, din ce „curent“ ori „grupare“ aş face parte, care sunt spiritele, personalitãţile creatoare ce m-au cãlãuzit cu precãdere. Dar despre toate acestea nu eu sunt cel chemat, mai întâi, sã dau seama. Sunt îndrumat şi scriu, cel puţin aşa cred, în duhul timpului. Dar scrierea mea cea mai îndrãgitã pe care ar îngãdui-o, nesilit, viitorimea ? Aci nu m-aş feri sã amintesc Fiinţã şi Loc (1990) şi Despre Fiinţa Româneascã (2001), primele douã pãrţi ale unei trilogii cãreia-i va urma, fiind şi ea încheiatã mai de mult (prin anii 80), Fiinţa muzicalã, încã netipãritã; ţin totuşi în egalã mãsurã — acum îndurând şi porunca inimii — la Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, o carte din 1995 despre marele gânditor creştin, în preajma cãruia m-am bucurat sã stau un rãstimp, în tinereţe.

Spre a-mi lãmuri însã de unde vin şi unde mã duc aş relua şi în aceastã destãinuire ce am zis în Despre Fiinţa Româneascã drept rãspuns la întrebarea de nu sunt cumva neoherderian, situându-mã în consecinţã „la dreapta“. Sunt: pentru cã nu e oare încã nevoie, la noi, de aproprierea cât mai deplinã a valorilor naţionale blocate sub regimul bolşevic („cultura“ aceea „de stânga“, sinistra culturã a socialismului real)? E vorba prin urmare, cum cred, de dezbaterea în continuare a ideii specificului naţional, a diferenţei, care (recunoaşte astãzi orişicine) a avut un rol important în constituirea statului naţional unitar român şi, mai recent, în prãbuşirea şi la noi (precum în tot Rãsãritul) a comunismului antinaţional. O idee veghind încã, prin putinţele ei, la necontenita desfacere a acestuia, bolşevismul fiind prin definiţie incompatibil cu spiritul neamurilor. Aşadar, a cãuta instancabil în fiinţarea româneascã înseamnã deopotrivã a demonstra (Constantin Noica — şi el „herderianul“ — a fãcut-o magistral în cãrţile sale, la vârf cu De dignitate Europae) cã românii sunt eidetic europeni, cã România e perfect integrabilã Europei.

Existã şi la români o percepţie criticã, întinsã uneori — ca sã zic aşa, curat evropeneşte — pânã la deconstructivism: de la şcoala maiorescianã şi posteritatea acesteia, la P.P.Negulescu şi Mircea Florian (pe de o parte), şi la Emil Cioran („vãduvul şi inconsolatul“ nervalian), pe de alta. E adevãrat cã mai des românii se aşeazã (precum şi alţii, de aiurea) la extreme: sau amãrãciunea de soarta ingratã a culturilor tinere, sau jalea aceea a cronicarilor cominaţi de sabie, sau (acum la cei din latura opusã) encomioanele nesfârşite menite alcãtuirii de ficţiuni etnografice — riscând însã, toate, automarginalizarea „tribalistã“. Sigur cã vom fi fiind — poate cã astãzi mai mult decât oricând — o populaţie de cicatrici, ori (cum s-a mai spus) o sumã de sedimente traumatice, memoria noastrã colectivã e încã nerãzbunatã, culpabilitatea încã ne roade, neîmplinirile ne apasã, refulãrile ne sunt mari, ele dor — însã, iatã, nu numai semnele neopririi rãului sunt cãlãuzele acestui neam; se vor fi gãsind în români şi puterile bune. Deznãdejdea trebuie şi poate fi nu doar împãcatã, ci şi stãpânitã, peste ea românul aprinde numai lumânãrile? Dacã existã un rãu românesc, aşa cum s-a afirmat adesea, atunci exorcizarea lui nu e defel doar o nevoinţã mãsuratã cu veacurile, dar e intrarea hotãrâtã în lucrare. Vom fi având şi noi — ca şi alţii — un loc şi un timp ale mântuirii.

_______________________________________________

SCENARIUL ŞI AMĂGIREA

Într-o mărturisire neliniştitoare, la Rimini, invitat de Il Movimento „Comunione e Liberazione”, (am participat acolo la „Meeting”-ul din 1992, „un incontro cristiano”), Eugen Ionescu e convins că suntem o economie închisă, trăim în ea: încă mai precis, ne mâncăm unii pe alţii. E ceva aci de la Thomas Hobbes citire, filosoful cinic englez: războiul tuturor împotriva tuturor (curios cum revine astăzi în joc autorul „Leviathanului”, în „economia politicii”, de exemplu, la F.H. Hayek, la J.M.Buchanan etc.). Eugen Ionescu e însă pe dimensiunea tragică. Universul întreg se macină, în picătura de apă sub microscop vezi celule cum se ucid una pe cealaltă, arborele falnic înfigându-şi rădăcina în sol produce catastrofe, nimiceşte lumi întregi sub tentaculele lui. Faci, om uituc, un pas înainte şi cad în muşuroaiele lor miliarde de gângănii strivite, pasul fiecăruia dintre noi asasinează. Ştim că, mereu, cu noi este războiul, şi asta parcă ne consolează: e o lege inexorabilă. Ştim, tulburaţi de data aceasta, dramatizaţi, panicaţi etc. că suntem prinşi în cleştele naşterii şi morţii, supravieţuim uitând. Dar să mai şi fim (se întreabă scriitorul şi gânditorul) siliţi să ucidem şi să fim la rându-ne ucişi? E inacceptabil! E inadmisibil, dar se întâmplă – şi încă des, prea des.

Aceasta însemnă, constată Eugen Ionescu, că suntem puşi să facem lucruri pe care nu le înţelegem, de care nu suntem răspunzători: poate suntem jucăria cuiva, cineva e în spate şi joacă în cârca noastră? Spiritul, natura, istoria demonstrează, cu expresiile lor, existenţa acestui joc – unul, probabil, aflat în ignoranţa noastră.

Îndeobşte societatea românească postdecembristă o simţim ca fiind în stăpânirea lui, nimic din ceea ce am făcut şi facem nu ne iese, toate se întorc împotriva noastră. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem, spunea el, revoluţie, instalăm şi instaurăm justiţia, dar, la capăt, constatăm că am instalat nedreptatea, încă o dată, schimbată, tirania. E simptomatic, acum, la români, acest lucru, nu ştiu dacă e tot aşa de presant şi altundeva – este iar jocul acela incontrolabil, care însă ne controlează? Lumea povesteşte de manevre minuţios premeditate şi elaborate în secret, în culise; apar, ca mai demult, „ocultele”, oamenii vorbesc, iată, de aşa-zisele „brain-trusturi”, un fel de centre de putere intelectuale – centre noocratice – care ne strunesc nemilos din umbră. (La George Orwell au mai apărut „Big Brother” şi dezgustătoarea „Poliţie a Gândului”, eficientă, cum se ştie, în comunism.) Dar dacă acestea există undeva, ele există în scenarii. Oamenii vor să se cunoască pe ei înşişi, să se priceapă pe ei înşişi cu mentalităţile lor întregi – adică fără a se dezlipi cumva de ele – şi e mai comod, mai confortabil să tăifăsuieşti despre cine ştie ce sugestii tainice care te-au cuprins şi-ţi poruncesc; care te manipulează şi te îndreaptă acolo unde tu nu vrei. Etc., etc. Există însă mai degrabă – pentru că acesta te influenţează cu adevărat, şi-ţi dă pe neştiute, nestricându-ţi tihna, forma în care de multe ori te regăseşti – un soi de „brain-trust” difuz, neprecizat, neinstituţionalizat, să spunem o lume ca rumoare psiho-socială: ea te învăluie şi te izolează, te împinge din urmă ca într-o ceaţă, vorba poetului cunoscut, chiar către scopuri pe care nu le-ai dorit, nu ţi le-ai propus. Un Jaques Attali, ce a fost ministru socialist în Franţa ( ne-a vizitat ţara împreună cu defunctul Mitterand ), dar care este şi un gânditor vrednic de interes, vorbea la un moment dat, în „Zgomote”, de rumoarea economiei politice.

Revenind însă la cele de mai sus, putem conchide că trăim astăzi o experienţă stressantă? Românii, restul lumii? Suportăm mai curând o angoasă de influenţă: ne-am născut înşelaţi, suntem gata înşelaţi…

La aceasta nu există nici o soluţie. Decât amăgindu-ne, cum credea Eugen Ionescu? Dar numai omului, şi nu animalului, îi este dată amăgirea: „Numai în noi înşine se află ce este profund personal şi ce e universal”.

Lasă un comentariu

Eseuri , cronici literare si comentarii

Ispita haiku-ului

Haiku-ul, ne încredinţează Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc (învăţaţii autori i-au dedicat glorioasei speţe poetice o erudită şi delectabilă monografie – v.Interferenţe lirice,1989),fiind reflexul unei lumi speciale,va da seama, negreşit,de fiinţa acesteia,de limba care o protejează:este, aşadar,gândit şi scris într-o sintaxă şi morfologie insolite, se pronunţă şi se înfăţişează grafic altfel – o limbă pe care o auzi desfăşurându-se muzical şi o vezi pictural ca un şir de embleme.Atunci de unde,totuşi, seducţia haiku-ului nipon pe meridianul nostru apusean,de unde fascinaţia, dar şi,încă degrabă, chiar familiaritatea,trecerea fără de efort şi cu izbutiri notabile a delicatei specii extrem-orientale în lucrarea lirică europeană? Răspunsul e că spiritul e unic indiferent de geografie,mai exact că el e sensibil şi receptiv la libertatea fără de capăt a fiinţărilor sale.Mai mult:e cu putinţă ca europeanul,în faţa acestei rostiri sibilinice şi graţioase, să refacă în închipuire istoria epică a acesteia;desigur,mai întâi cadrul:protocolul enigmatic al ceaiului(filosofia şedinţelor acestuia a căpătat la noi titulatura de ceism;în niponă chanoyu),un ceremonial în care oficiau, la concurenţă, doamnele imperiale ori,în regimul nocturn, gheişele, aceste hierodule misterioase,fără însă de truculenţa putanelor cunoscute – eros absorbant,aş spune,erotism în absenţa combustiei şi,îndeobşte,a larmei.Un ceremonial,iarăşi,dar al îndrăgostirii în rostire,iubire adică de farmecul şi taina spunerii,în care haijinii,poeţi ai acestor curţi secrete,preluau mesajele criptice,procesându-le şi transmiţându-le ca mesaje estetice.Astfel le interpretează,de exemplu,şiautorul Discursului amoros,francezul Roland Barthes,pentru care haiku-ul este o „viziune fără comentariu”. Am glosat şi eu,la rându-mi,pe marginea textelor respective ale criticului şi eseistului şi,scriind despre o regretată autoare braşoveană de poeme concise,lapidare,am numit, ascultând deja metafora, micile şi gingaşele poeme japoneze crestături efemere pe lumina de lună;aceste bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie,pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit,încă nesbicit,din roua dimineţii.

Haiku-ul,ca poem scurt în formă fixă,are coresponderi în alte literaturi:ar fi,iată,glossa,ghazelul(ar.ghazal, se înţelege,însă,că în afara barbariei,a insanităţii islamului),sonetul(it.sonetto),sigio-ul coreean,rondelul,apoi medievalul triollet,ritornela(it.ritornello) etc.Descinde dintr-o formă embrionară, care a rămas totuşi,dar fără multiplicarea mirabilă a haiku-ului(numai în Japonia se publică anual un milion)-anume tanka.Nu-l caracterizează,cum s-ar crede,numai scurtimea,la japonezi,ne încredinţează Vasiliu şi Steiciuc,forma de tristih(5-7-5)ar fi derivat,”instinctiv”, din „articularea pronunţiei cu actul fiziologic al respiraţiei”.(„Astfel – continuă autorii Interferenţelor lirice – putem spune că numărul total de silabe ce pot fi rostite într-o răsuflare dau lungimea naturală a haiku-ului.Iată de ce el este scris în 17 silabe, potrivindu-se cu>>> continuarea aici>>>

__________________________________________________________________

“Între delicii şi cazne, realul”

Nu am greşit afirmând, încă, dacă nu mă înşel, de la volumul Strivit între milenii (2002), că Ion Lupu (alias Dan Orghidan) e un poet deja inconfundabil. Un memorabil poem recent, Creionul-spânzurătoare (n-a fost tipărit încă într-o carte, îl citez din revista Dealul Melcilor, nr.9,a.c.), dă seama, iată, de lucrarea lirică a autorului: o lucrare poietică, adică, după etimonul paleogrecesc, făcătoare – de sens, de fiinţă, de lucruri chiar; fie şi dacă această nouă facere e, deopotrivă, cum se întâmplă în tot universul, un asasinat: „Creionu-i poate o spânzurătoare,/aşteaptă condamnaţii de la soare/sau de la lună, prin mandat, la noapte/şi cu sentinţele citite-n şoapte.//Ajunşi aici, creionul îi preface/în fiinţe mici, buimace,/în rime care spânzură la urmă/pe unde numai fantezia scurmă.//Simt cum atârnă-n cerul gurii celui/care citeşte – eu pe el îl jelui -/doar el deschide cartea, o măsoară/şi ştie că limbajul oricum va şti să moară”. Aşadar, poemul e o fabrică – o construire, ar spune gânditorul german cunoscut – de „fiinţe lexicale”: ele nu sunt totuşi abstracte, ci vii – vor fi îndurat, fireşte, toate pătimirile vieţii şi ale lumii şi, mai presus de toate, moartea. La scară redusă, copiază istoria vieţii, mai degrabă fenomenologia acesteia şi a întregii lumi vizibile din perspectivă umană – istorie sau fenomenologie întemeiate, spre a continua în efemer, pe necesitatea absolută a decesului; pe absoluitatea morţii. Într-o piesă, şi aceasta remarcabilă, Avertisment, din volumul Vaccin contra utopiilor ( Editura Orientul Latin, 2006), din câte ştiu încă nerecenzat, poetul scrie acestea: „Nu te juca – spuse evul cibernetic – cu vorbele,/cu silabele scrise.//Ele-au trecut pri războaie/peste munţi răvăşiţi de viituri şi văpaie/au pete de sânge pe ele/au văzut incesturi de stele.//Ele sunt vii/nu-s fiinţe abstracte/cum te voiau, pe tine, filosofii să fii”.>>>>

 

Lasă un comentariu

Un eseu-efigie despre autor

FIINTA MUZICALA . PUNCT SI CONTRAPUNCT

de Adrian Lesenciuc

1. Despre drumul interpretat de şenilă. Născut în zodia lui Cioran sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Ţuţea, filosoful Aurel Ion Brumaru îşi găseşte propria cale, propria fiinţare-drum aşadar, întru românism. Şi rezonează la vibraţia subtilă a devenirii: iată, acum, prin „Fiinţa muzicală” , vol. I, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.

Muzica, de ordinul „fiinţei” fiind, se aseamănă, în opinia filosofului braşovean cu textul care „citeşte” istoria şi se inserează acolo, în chipul fiinţei. De fapt, muzica este o fiinţă ca interpretare, ea este calea spre casă, inclusă în atoatecuprinzătorul adverb acasă, în fiinţa deopotrivă cu locul pe care-l potenţează. Despre contaminarea reciprocă fiinţă-loc la Brumaru am mai vorbit. Este esenţa fiinţei româneşti, în termenii lui Noica. Iar privitor la „drumul spre casă”, acesta era, constatam, fiinţarea care „se activează”, fenomenul întoarcerii spre sine. Aidoma întoarcerii lui Ulise spre sine, spre centru, cum observa Mircea Eliade. Or, tocmai prin interpretare, asemeni fiinţei care trăieşte multiplicarea fiinţărilor, şi muzica deschide spre multiplu şi divers deopotrivă: „(…) imanenţa muzicală a discursului muzical e pură iluzie, de sub suprafaţa sonoră (ca în cazul fiinţei) aşteptând să fie scoase alte jocuri – fiinţări – latente, numai parţial blocate şi temporizate. În anumite momente aşadar – ca la o lectură (să repet) pe linia interpretării celei juste, muzica ni se va revela deodată (precum fiinţa) ca o sumă de alte şi alte fiinţări, sărind din noaptea speciei” (p.117).

Fiinţarea ca drum, ca interpretare este o modalitate de instaurare ontologică. Un demers hermeneutic, adică. Pe care şi-l asumă şi filosoful Brumaru, câtă vreme calea lui Hermes (nu numai în logică, înţelegem), „reflecţia hermeneutică are ca scop ajungerea-la-sine” (p.12). Surprinzător nu este acest demers (în studiul fiinţei interpretabile, aidoma muzicii) ci poate, în parcursul hermeneutic, popasul la personajele-link ale lucrării. Calea hermeneutică spre „Fiinţa muzicală” e dublată de o similară intenţie de organizare a textului (ca happening, ca hipertext), în care personajele „deschid” porţile propriilor opere, spre interpretare, drumul spre casă (ca des-tăinure) realizându-se prin „Ipoteze”. Cartea, de altfel, are o uvertură: Preludiu – în cazul acesta, reluând tema operei, ca la Meyerbeer, şi nu rezumând-o, ca la Beethoven – şi şase acte, o succesiune de prezentări ale personajelor şi întoarceri în decorul Preludiului prin acestea; aceste întoarceri, Ipotezele, continuă cu un appendix, Suma ipotezelor, de data aceasta rezumat al dramei. Mai mult, privind „inserarea” personajelor în decorul „fiinţării muzicale” – a fiinţărilor multiple, a hipertextului astfel construit, putem considera Ipotezele simple ouvertures à l’italienne, în genul lui Scarlatti, rupte din simfonia primitivă în care se originează şi reprezentând mişcări lente, scene lente între scene vii, cele ale personajelor în propria lor operă. Privind Fiinţa muzicală drept un act în ceea ce se numeşte (într-un caz fericit, în limba română) opera lui A.I. Brumaru, prin alternarea Personajelor cu Ipotezele se realizează, de fapt, o subtilă inserare, pe linia melodică dată, a unor alte linii: putem spune că filosoful apelează la o cunoscută tehnică, cea a contrapunctului, în beneficiul armoniei operei. O generală situare în mişcare, în textul multitext care se deschide lectorului prin apel direct la personaje (vezi link-urile deja accesate), asemeni unei pagini de internet. Numai că, în acest spaţiu virtual de organizare a eseului, deopotrivă întâmplarea este însoţită de fiinţări multiple. Muzica e doar o cale posibilă spre fiinţă, o fiinţare, adică, e un drum interior, e drumul continuu spre casă, casa însăşi. Şi, privind organizarea virtuală a lucrării, drumul spre casă este de fapt evadarea din operă a personajelor pentru a se întoarce, în acordurile muzicii, la ceea ce ar fi de fapt posibila casă, eminentul eseu al filosofului braşovean.

Acest regim tranzitoriu al personajelor (de fapt armonicele-drum – fiinţare prin vibraţii, respirare, alternare între planuri) nu este, cum anticipam, o simplă interpretare hermeneutică a unor fiinţări prin muzică. Demersul logic e, dacă vreţi, o copie a synalethismului lui Noica, a pulsaţiei în patru timpi: temă – antitemă – teză – temă, mai concret: temă – deschidere liberă – închidere – deschidere organizată. Iată de unde şi termenii logicii lui Hermes: tema, repetată cu obstinaţie în uvertură, deschiderea liberă şi închiderea (în capsula reprezentată de însuşi Noica) prin intrarea în lumea personajelor şi deschiderea organizată în ipoteze. Nu ar fi fost posibilă o afirmare categorică, o concluzie în ceea ce Toma d’Aquino numea respondeo dicedum câtă vreme deschiderea organizată nu e decât o temă regăsită sau calea (ipotezele) spre o nouă temă. Şi nu se poate, într-un discurs astfel organizat, într-un text supus interpretării, sub stăpânirea zeului Hermes inclusiv în ceea ce priveşte organizarea logică (în care cei patru timpi ai pulsaţiei nu sunt decât deformări ale unor delimitări de forme, cu alte cuvinte Formele însele), să nu facem trimitere direct, astfel cum, sub schematismul de pe harta fiinţării-drum / fiinţării-interpretare a lui Brumaru putând citi, la Noica, la metafora şenilei: „… şenila este vehiculul ce se aşterne drumului (ca în versul popular românesc) şi pentru care, ca la orice alt vehicul extern, dar care a preluat asupra ei şi în ea drumul devenind vehiculul cu drum cu tot, aşa cum a vroit Hegel să aibă drept „adevăr” rezultatul cu drum cu tot, sau cum a năzuit întotdeauna filosofia să aibă Unul cu multiplu sau cu divers în tot. Aşa fiind, şenila ilustrează>>>continuarea aici >>>

Lasă un comentariu