A.I. BRUMARU – „Mărturisiri de credinţă literară” şi „cuvinte pentru urmaşi”

INTRAREA HOTÃRÂTÃ ÎN LUCRARE

Sunt întrebat, când şi când, pentru cine scriu, din ce „curent“ ori „grupare“ aş face parte, care sunt spiritele, personalitãţile creatoare ce m-au cãlãuzit cu precãdere. Dar despre toate acestea nu eu sunt cel chemat, mai întâi, sã dau seama. Sunt îndrumat şi scriu, cel puţin aşa cred, în duhul timpului. Dar scrierea mea cea mai îndrãgitã pe care ar îngãdui-o, nesilit, viitorimea ? Aci nu m-aş feri sã amintesc Fiinţã şi Loc (1990) şi Despre Fiinţa Româneascã (2001), primele douã pãrţi ale unei trilogii cãreia-i va urma, fiind şi ea încheiatã mai de mult (prin anii 80), Fiinţa muzicalã, încã netipãritã; ţin totuşi în egalã mãsurã — acum îndurând şi porunca inimii — la Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, o carte din 1995 despre marele gânditor creştin, în preajma cãruia m-am bucurat sã stau un rãstimp, în tinereţe.

Spre a-mi lãmuri însã de unde vin şi unde mã duc aş relua şi în aceastã destãinuire ce am zis în Despre Fiinţa Româneascã drept rãspuns la întrebarea de nu sunt cumva neoherderian, situându-mã în consecinţã „la dreapta“. Sunt: pentru cã nu e oare încã nevoie, la noi, de aproprierea cât mai deplinã a valorilor naţionale blocate sub regimul bolşevic („cultura“ aceea „de stânga“, sinistra culturã a socialismului real)? E vorba prin urmare, cum cred, de dezbaterea în continuare a ideii specificului naţional, a diferenţei, care (recunoaşte astãzi orişicine) a avut un rol important în constituirea statului naţional unitar român şi, mai recent, în prãbuşirea şi la noi (precum în tot Rãsãritul) a comunismului antinaţional. O idee veghind încã, prin putinţele ei, la necontenita desfacere a acestuia, bolşevismul fiind prin definiţie incompatibil cu spiritul neamurilor. Aşadar, a cãuta instancabil în fiinţarea româneascã înseamnã deopotrivã a demonstra (Constantin Noica — şi el „herderianul“ — a fãcut-o magistral în cãrţile sale, la vârf cu De dignitate Europae) cã românii sunt eidetic europeni, cã România e perfect integrabilã Europei.

Existã şi la români o percepţie criticã, întinsã uneori — ca sã zic aşa, curat evropeneşte — pânã la deconstructivism: de la şcoala maiorescianã şi posteritatea acesteia, la P.P.Negulescu şi Mircea Florian (pe de o parte), şi la Emil Cioran („vãduvul şi inconsolatul“ nervalian), pe de alta. E adevãrat cã mai des românii se aşeazã (precum şi alţii, de aiurea) la extreme: sau amãrãciunea de soarta ingratã a culturilor tinere, sau jalea aceea a cronicarilor cominaţi de sabie, sau (acum la cei din latura opusã) encomioanele nesfârşite menite alcãtuirii de ficţiuni etnografice — riscând însã, toate, automarginalizarea „tribalistã“. Sigur cã vom fi fiind — poate cã astãzi mai mult decât oricând — o populaţie de cicatrici, ori (cum s-a mai spus) o sumã de sedimente traumatice, memoria noastrã colectivã e încã nerãzbunatã, culpabilitatea încã ne roade, neîmplinirile ne apasã, refulãrile ne sunt mari, ele dor — însã, iatã, nu numai semnele neopririi rãului sunt cãlãuzele acestui neam; se vor fi gãsind în români şi puterile bune. Deznãdejdea trebuie şi poate fi nu doar împãcatã, ci şi stãpânitã, peste ea românul aprinde numai lumânãrile? Dacã existã un rãu românesc, aşa cum s-a afirmat adesea, atunci exorcizarea lui nu e defel doar o nevoinţã mãsuratã cu veacurile, dar e intrarea hotãrâtã în lucrare. Vom fi având şi noi — ca şi alţii — un loc şi un timp ale mântuirii.

_______________________________________________

SCENARIUL ŞI AMĂGIREA

Într-o mărturisire neliniştitoare, la Rimini, invitat de Il Movimento „Comunione e Liberazione”, (am participat acolo la „Meeting”-ul din 1992, „un incontro cristiano”), Eugen Ionescu e convins că suntem o economie închisă, trăim în ea: încă mai precis, ne mâncăm unii pe alţii. E ceva aci de la Thomas Hobbes citire, filosoful cinic englez: războiul tuturor împotriva tuturor (curios cum revine astăzi în joc autorul „Leviathanului”, în „economia politicii”, de exemplu, la F.H. Hayek, la J.M.Buchanan etc.). Eugen Ionescu e însă pe dimensiunea tragică. Universul întreg se macină, în picătura de apă sub microscop vezi celule cum se ucid una pe cealaltă, arborele falnic înfigându-şi rădăcina în sol produce catastrofe, nimiceşte lumi întregi sub tentaculele lui. Faci, om uituc, un pas înainte şi cad în muşuroaiele lor miliarde de gângănii strivite, pasul fiecăruia dintre noi asasinează. Ştim că, mereu, cu noi este războiul, şi asta parcă ne consolează: e o lege inexorabilă. Ştim, tulburaţi de data aceasta, dramatizaţi, panicaţi etc. că suntem prinşi în cleştele naşterii şi morţii, supravieţuim uitând. Dar să mai şi fim (se întreabă scriitorul şi gânditorul) siliţi să ucidem şi să fim la rându-ne ucişi? E inacceptabil! E inadmisibil, dar se întâmplă – şi încă des, prea des.

Aceasta însemnă, constată Eugen Ionescu, că suntem puşi să facem lucruri pe care nu le înţelegem, de care nu suntem răspunzători: poate suntem jucăria cuiva, cineva e în spate şi joacă în cârca noastră? Spiritul, natura, istoria demonstrează, cu expresiile lor, existenţa acestui joc – unul, probabil, aflat în ignoranţa noastră.

Îndeobşte societatea românească postdecembristă o simţim ca fiind în stăpânirea lui, nimic din ceea ce am făcut şi facem nu ne iese, toate se întorc împotriva noastră. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem, spunea el, revoluţie, instalăm şi instaurăm justiţia, dar, la capăt, constatăm că am instalat nedreptatea, încă o dată, schimbată, tirania. E simptomatic, acum, la români, acest lucru, nu ştiu dacă e tot aşa de presant şi altundeva – este iar jocul acela incontrolabil, care însă ne controlează? Lumea povesteşte de manevre minuţios premeditate şi elaborate în secret, în culise; apar, ca mai demult, „ocultele”, oamenii vorbesc, iată, de aşa-zisele „brain-trusturi”, un fel de centre de putere intelectuale – centre noocratice – care ne strunesc nemilos din umbră. (La George Orwell au mai apărut „Big Brother” şi dezgustătoarea „Poliţie a Gândului”, eficientă, cum se ştie, în comunism.) Dar dacă acestea există undeva, ele există în scenarii. Oamenii vor să se cunoască pe ei înşişi, să se priceapă pe ei înşişi cu mentalităţile lor întregi – adică fără a se dezlipi cumva de ele – şi e mai comod, mai confortabil să tăifăsuieşti despre cine ştie ce sugestii tainice care te-au cuprins şi-ţi poruncesc; care te manipulează şi te îndreaptă acolo unde tu nu vrei. Etc., etc. Există însă mai degrabă – pentru că acesta te influenţează cu adevărat, şi-ţi dă pe neştiute, nestricându-ţi tihna, forma în care de multe ori te regăseşti – un soi de „brain-trust” difuz, neprecizat, neinstituţionalizat, să spunem o lume ca rumoare psiho-socială: ea te învăluie şi te izolează, te împinge din urmă ca într-o ceaţă, vorba poetului cunoscut, chiar către scopuri pe care nu le-ai dorit, nu ţi le-ai propus. Un Jaques Attali, ce a fost ministru socialist în Franţa ( ne-a vizitat ţara împreună cu defunctul Mitterand ), dar care este şi un gânditor vrednic de interes, vorbea la un moment dat, în „Zgomote”, de rumoarea economiei politice.

Revenind însă la cele de mai sus, putem conchide că trăim astăzi o experienţă stressantă? Românii, restul lumii? Suportăm mai curând o angoasă de influenţă: ne-am născut înşelaţi, suntem gata înşelaţi…

La aceasta nu există nici o soluţie. Decât amăgindu-ne, cum credea Eugen Ionescu? Dar numai omului, şi nu animalului, îi este dată amăgirea: „Numai în noi înşine se află ce este profund personal şi ce e universal”.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: