Eseuri , cronici literare si comentarii

Ispita haiku-ului

Haiku-ul, ne încredinţează Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc (învăţaţii autori i-au dedicat glorioasei speţe poetice o erudită şi delectabilă monografie – v.Interferenţe lirice,1989),fiind reflexul unei lumi speciale,va da seama, negreşit,de fiinţa acesteia,de limba care o protejează:este, aşadar,gândit şi scris într-o sintaxă şi morfologie insolite, se pronunţă şi se înfăţişează grafic altfel – o limbă pe care o auzi desfăşurându-se muzical şi o vezi pictural ca un şir de embleme.Atunci de unde,totuşi, seducţia haiku-ului nipon pe meridianul nostru apusean,de unde fascinaţia, dar şi,încă degrabă, chiar familiaritatea,trecerea fără de efort şi cu izbutiri notabile a delicatei specii extrem-orientale în lucrarea lirică europeană? Răspunsul e că spiritul e unic indiferent de geografie,mai exact că el e sensibil şi receptiv la libertatea fără de capăt a fiinţărilor sale.Mai mult:e cu putinţă ca europeanul,în faţa acestei rostiri sibilinice şi graţioase, să refacă în închipuire istoria epică a acesteia;desigur,mai întâi cadrul:protocolul enigmatic al ceaiului(filosofia şedinţelor acestuia a căpătat la noi titulatura de ceism;în niponă chanoyu),un ceremonial în care oficiau, la concurenţă, doamnele imperiale ori,în regimul nocturn, gheişele, aceste hierodule misterioase,fără însă de truculenţa putanelor cunoscute – eros absorbant,aş spune,erotism în absenţa combustiei şi,îndeobşte,a larmei.Un ceremonial,iarăşi,dar al îndrăgostirii în rostire,iubire adică de farmecul şi taina spunerii,în care haijinii,poeţi ai acestor curţi secrete,preluau mesajele criptice,procesându-le şi transmiţându-le ca mesaje estetice.Astfel le interpretează,de exemplu,şiautorul Discursului amoros,francezul Roland Barthes,pentru care haiku-ul este o „viziune fără comentariu”. Am glosat şi eu,la rându-mi,pe marginea textelor respective ale criticului şi eseistului şi,scriind despre o regretată autoare braşoveană de poeme concise,lapidare,am numit, ascultând deja metafora, micile şi gingaşele poeme japoneze crestături efemere pe lumina de lună;aceste bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie,pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit,încă nesbicit,din roua dimineţii.

Haiku-ul,ca poem scurt în formă fixă,are coresponderi în alte literaturi:ar fi,iată,glossa,ghazelul(ar.ghazal, se înţelege,însă,că în afara barbariei,a insanităţii islamului),sonetul(it.sonetto),sigio-ul coreean,rondelul,apoi medievalul triollet,ritornela(it.ritornello) etc.Descinde dintr-o formă embrionară, care a rămas totuşi,dar fără multiplicarea mirabilă a haiku-ului(numai în Japonia se publică anual un milion)-anume tanka.Nu-l caracterizează,cum s-ar crede,numai scurtimea,la japonezi,ne încredinţează Vasiliu şi Steiciuc,forma de tristih(5-7-5)ar fi derivat,”instinctiv”, din „articularea pronunţiei cu actul fiziologic al respiraţiei”.(„Astfel – continuă autorii Interferenţelor lirice – putem spune că numărul total de silabe ce pot fi rostite într-o răsuflare dau lungimea naturală a haiku-ului.Iată de ce el este scris în 17 silabe, potrivindu-se cu>>> continuarea aici>>>

__________________________________________________________________

“Între delicii şi cazne, realul”

Nu am greşit afirmând, încă, dacă nu mă înşel, de la volumul Strivit între milenii (2002), că Ion Lupu (alias Dan Orghidan) e un poet deja inconfundabil. Un memorabil poem recent, Creionul-spânzurătoare (n-a fost tipărit încă într-o carte, îl citez din revista Dealul Melcilor, nr.9,a.c.), dă seama, iată, de lucrarea lirică a autorului: o lucrare poietică, adică, după etimonul paleogrecesc, făcătoare – de sens, de fiinţă, de lucruri chiar; fie şi dacă această nouă facere e, deopotrivă, cum se întâmplă în tot universul, un asasinat: „Creionu-i poate o spânzurătoare,/aşteaptă condamnaţii de la soare/sau de la lună, prin mandat, la noapte/şi cu sentinţele citite-n şoapte.//Ajunşi aici, creionul îi preface/în fiinţe mici, buimace,/în rime care spânzură la urmă/pe unde numai fantezia scurmă.//Simt cum atârnă-n cerul gurii celui/care citeşte – eu pe el îl jelui -/doar el deschide cartea, o măsoară/şi ştie că limbajul oricum va şti să moară”. Aşadar, poemul e o fabrică – o construire, ar spune gânditorul german cunoscut – de „fiinţe lexicale”: ele nu sunt totuşi abstracte, ci vii – vor fi îndurat, fireşte, toate pătimirile vieţii şi ale lumii şi, mai presus de toate, moartea. La scară redusă, copiază istoria vieţii, mai degrabă fenomenologia acesteia şi a întregii lumi vizibile din perspectivă umană – istorie sau fenomenologie întemeiate, spre a continua în efemer, pe necesitatea absolută a decesului; pe absoluitatea morţii. Într-o piesă, şi aceasta remarcabilă, Avertisment, din volumul Vaccin contra utopiilor ( Editura Orientul Latin, 2006), din câte ştiu încă nerecenzat, poetul scrie acestea: „Nu te juca – spuse evul cibernetic – cu vorbele,/cu silabele scrise.//Ele-au trecut pri războaie/peste munţi răvăşiţi de viituri şi văpaie/au pete de sânge pe ele/au văzut incesturi de stele.//Ele sunt vii/nu-s fiinţe abstracte/cum te voiau, pe tine, filosofii să fii”.>>>>

 

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: