Un eseu-efigie despre autor

FIINTA MUZICALA . PUNCT SI CONTRAPUNCT

de Adrian Lesenciuc

1. Despre drumul interpretat de şenilă. Născut în zodia lui Cioran sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Ţuţea, filosoful Aurel Ion Brumaru îşi găseşte propria cale, propria fiinţare-drum aşadar, întru românism. Şi rezonează la vibraţia subtilă a devenirii: iată, acum, prin „Fiinţa muzicală” , vol. I, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.

Muzica, de ordinul „fiinţei” fiind, se aseamănă, în opinia filosofului braşovean cu textul care „citeşte” istoria şi se inserează acolo, în chipul fiinţei. De fapt, muzica este o fiinţă ca interpretare, ea este calea spre casă, inclusă în atoatecuprinzătorul adverb acasă, în fiinţa deopotrivă cu locul pe care-l potenţează. Despre contaminarea reciprocă fiinţă-loc la Brumaru am mai vorbit. Este esenţa fiinţei româneşti, în termenii lui Noica. Iar privitor la „drumul spre casă”, acesta era, constatam, fiinţarea care „se activează”, fenomenul întoarcerii spre sine. Aidoma întoarcerii lui Ulise spre sine, spre centru, cum observa Mircea Eliade. Or, tocmai prin interpretare, asemeni fiinţei care trăieşte multiplicarea fiinţărilor, şi muzica deschide spre multiplu şi divers deopotrivă: „(…) imanenţa muzicală a discursului muzical e pură iluzie, de sub suprafaţa sonoră (ca în cazul fiinţei) aşteptând să fie scoase alte jocuri – fiinţări – latente, numai parţial blocate şi temporizate. În anumite momente aşadar – ca la o lectură (să repet) pe linia interpretării celei juste, muzica ni se va revela deodată (precum fiinţa) ca o sumă de alte şi alte fiinţări, sărind din noaptea speciei” (p.117).

Fiinţarea ca drum, ca interpretare este o modalitate de instaurare ontologică. Un demers hermeneutic, adică. Pe care şi-l asumă şi filosoful Brumaru, câtă vreme calea lui Hermes (nu numai în logică, înţelegem), „reflecţia hermeneutică are ca scop ajungerea-la-sine” (p.12). Surprinzător nu este acest demers (în studiul fiinţei interpretabile, aidoma muzicii) ci poate, în parcursul hermeneutic, popasul la personajele-link ale lucrării. Calea hermeneutică spre „Fiinţa muzicală” e dublată de o similară intenţie de organizare a textului (ca happening, ca hipertext), în care personajele „deschid” porţile propriilor opere, spre interpretare, drumul spre casă (ca des-tăinure) realizându-se prin „Ipoteze”. Cartea, de altfel, are o uvertură: Preludiu – în cazul acesta, reluând tema operei, ca la Meyerbeer, şi nu rezumând-o, ca la Beethoven – şi şase acte, o succesiune de prezentări ale personajelor şi întoarceri în decorul Preludiului prin acestea; aceste întoarceri, Ipotezele, continuă cu un appendix, Suma ipotezelor, de data aceasta rezumat al dramei. Mai mult, privind „inserarea” personajelor în decorul „fiinţării muzicale” – a fiinţărilor multiple, a hipertextului astfel construit, putem considera Ipotezele simple ouvertures à l’italienne, în genul lui Scarlatti, rupte din simfonia primitivă în care se originează şi reprezentând mişcări lente, scene lente între scene vii, cele ale personajelor în propria lor operă. Privind Fiinţa muzicală drept un act în ceea ce se numeşte (într-un caz fericit, în limba română) opera lui A.I. Brumaru, prin alternarea Personajelor cu Ipotezele se realizează, de fapt, o subtilă inserare, pe linia melodică dată, a unor alte linii: putem spune că filosoful apelează la o cunoscută tehnică, cea a contrapunctului, în beneficiul armoniei operei. O generală situare în mişcare, în textul multitext care se deschide lectorului prin apel direct la personaje (vezi link-urile deja accesate), asemeni unei pagini de internet. Numai că, în acest spaţiu virtual de organizare a eseului, deopotrivă întâmplarea este însoţită de fiinţări multiple. Muzica e doar o cale posibilă spre fiinţă, o fiinţare, adică, e un drum interior, e drumul continuu spre casă, casa însăşi. Şi, privind organizarea virtuală a lucrării, drumul spre casă este de fapt evadarea din operă a personajelor pentru a se întoarce, în acordurile muzicii, la ceea ce ar fi de fapt posibila casă, eminentul eseu al filosofului braşovean.

Acest regim tranzitoriu al personajelor (de fapt armonicele-drum – fiinţare prin vibraţii, respirare, alternare între planuri) nu este, cum anticipam, o simplă interpretare hermeneutică a unor fiinţări prin muzică. Demersul logic e, dacă vreţi, o copie a synalethismului lui Noica, a pulsaţiei în patru timpi: temă – antitemă – teză – temă, mai concret: temă – deschidere liberă – închidere – deschidere organizată. Iată de unde şi termenii logicii lui Hermes: tema, repetată cu obstinaţie în uvertură, deschiderea liberă şi închiderea (în capsula reprezentată de însuşi Noica) prin intrarea în lumea personajelor şi deschiderea organizată în ipoteze. Nu ar fi fost posibilă o afirmare categorică, o concluzie în ceea ce Toma d’Aquino numea respondeo dicedum câtă vreme deschiderea organizată nu e decât o temă regăsită sau calea (ipotezele) spre o nouă temă. Şi nu se poate, într-un discurs astfel organizat, într-un text supus interpretării, sub stăpânirea zeului Hermes inclusiv în ceea ce priveşte organizarea logică (în care cei patru timpi ai pulsaţiei nu sunt decât deformări ale unor delimitări de forme, cu alte cuvinte Formele însele), să nu facem trimitere direct, astfel cum, sub schematismul de pe harta fiinţării-drum / fiinţării-interpretare a lui Brumaru putând citi, la Noica, la metafora şenilei: „… şenila este vehiculul ce se aşterne drumului (ca în versul popular românesc) şi pentru care, ca la orice alt vehicul extern, dar care a preluat asupra ei şi în ea drumul devenind vehiculul cu drum cu tot, aşa cum a vroit Hegel să aibă drept „adevăr” rezultatul cu drum cu tot, sau cum a năzuit întotdeauna filosofia să aibă Unul cu multiplu sau cu divers în tot. Aşa fiind, şenila ilustrează>>>continuarea aici >>>

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: