Opinii despre operă şi autor

Fiinţă şi muzică
„Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soare. Sunt vise ale Nenumitului…Nenumitul, din care facem toţi parte, visează forma. Şi care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumuseţea. Nenumitul este aşadar un artist…” Acest extras
din romanul „Domn al luminii” al scriitorului Roger Zelazny mi s-a părut potrivit a deschide cele câteva rânduri dedicate volumului „Fiinţa muzicală”( Ed.Grinta, Cluj Napoca, 2005), volum pentru care autorul, A.I.Brumaru, a fost onorat cu premiul „Octav Şuluţiu”, secţiunea eseu, premiu acordat pe 2005 de către Uniunea Scriitorilor din România şi împărţit cu mai tânărul coleg , Adrian Lesenciuc. Ei, bine, acest nenumit este chiar fiinţa, cea aoratică – fiinţa care se refuză vederii, cea născătoare de formă, de fiinţări, de deveniri. În fine, fiinţa care – după cum ar fi spus Constantin Noica – este închiderea care se deschide, deschiderea lucrurilor înspre fiinţă, reprezentând de fapt deschiderea către rostul lor. Însă, ne avertizează A.I.Brumaru, fiinţa apare, e prezentă numai pe drumul intepretării, prin urmare, „patenţa ei este interpretarea însăşi”. Filosoful, să înţelegem, este un hermeneut, cel care interpretează, pune în lumină fiinţa prin căutarea şi aflarea fiinţărilor ei. Într-un scurt interviu acordat „Gazetei de Transilvania”, autorul declara că „fiinţa nu se arată niciodată singură, fără interpretarea ei, adică fără fiinţările ei, ca şi în muzică. Muzica nu este pe portativ, nu este în note, muzica apare abia în momentul în care este interpretată…”( v.”Gazeta de Transilvania”, nr.7-8 octombrie 2006). Muzică şi fiinţă – două elemente prin care hermeneutul A.I.Brumaru, în volumul mai sus amintit, se încumetă a surpinde, mai bine spus, a analiza câteva, să le numim>>> >>>
RAUL POPESCU

Dense şi atracţioase, comentariile lui A.I.Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbeşte, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanţă. Deşi filosofic nutrite şi docte până la saturaţie, ele au la bază un scrupul artistic. Deşi pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent. GHEORGHE GRIGURCU – Artă şi Idee, în Dreptatea, nr.372, 25 mai 1991)

„Alegându-şi romanul lui Eugen Barbu drept obiectiv al exerciţiului critic, A.I.Brumaru urmăreşte, simultan, două lucruri: izolarea unui sistem coerent de semnificaţii în magma epică a Princepelui şi, încă mai ambiţios, afirmarea unei ‚relaţii critice’ pe baza unei metodologii consecvente. Avem de a face cu o interpretare liberă, în sensul ‚infidelităţii’ constructive, ce lasă, totuşi, impresia adecvării la obiect, graţie consecvenţei metodologice. În mare, metoda e psihanalitică, în varianta tematismului bachelardian, cu frecvente deplasări în teoria mitului şi în existenţialism. Apa şi focul, simboluri în psihologia abisală, apar criticului ca veritabile constante ale romanului cercetat, dublând mereu cu un sens de subtext aparenţa textului epic. Puse în legătură cu natura personajelor de prim plan aceste funcţii simbolice devin un fel de sonde în profunzime, spre relevarea tipurilor de predestinare. (…) Metoda aplicată de critic e, prin natura ei, una reductivă. De aceea, îşi ia, precaut, câteva spaţii de retragere, cum, bunăoară, interpretarea tipologică şi analiza limbajului.”

LAURENTIU ULICI ( Prima verba, 3, Editura de Vest, Timişoara , 1991)

(….) Observaţiile lui A.I.Brumaru care purced din teritoriul ferm al textului propriu-zis spre generalizări, ating nu o dată valoarea unor interesante constatări de critică şi filosofie a culturii etnice, având ca pretext romanul lui Eugen Barbu, introdus ca valoare reprezentativă a unei specificităţi. Preocuparea aceasta nu pare să fie întâmplătoare, amintindu-ne de alte texte semnate de eseist pornind de la romanele lui D.R.Popescu.(…) Lui A.I.Brumaru baza consideraţiilor sale îi este oferită de personajul Ioan Valahul, care ar constitui axul romanului, şi despre care ni se spune că „are credinţa Cuvântului, e convins numai de fapta pusă în ordine de Cuvânt şi de Raţiune,/…/se angajează aşadar în mişcarea Logosului, din toate lucrurile el vizează semnificarea filosofică, în înţelesul ei originar însă, de luminos şi solar, de aderenţă la viaţa care se mişcă după soare şi idee”.

DAN CULCER – Serii şi Grupuri (texte critice), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1981

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: