Archive for exegeza

“Un specificist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem româneşti…”

A.I. Brumaru este un specifist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem, româneşti. (…) Înţelegem bine, pe de altă parte, pe A.I.Brumaru şi nu putem decât să-i recunoaştem preocupările, lecturile şi ideile sale antropologice. Ele sunt de bun nivel şi demonstrează personalitate intelectuală. Doar că nevoia şi a unui alt sistem de referinţe devine, pe zi ce trece, tot mai evidentă.

ADRIAN MARINO, „Cultura paralelă „, în ” Jurnalul literar „, nr. 31/34, 1991

Lasă un comentariu

Opinii despre operă şi autor

Fiinţă şi muzică
„Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soare. Sunt vise ale Nenumitului…Nenumitul, din care facem toţi parte, visează forma. Şi care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumuseţea. Nenumitul este aşadar un artist…” Acest extras
din romanul „Domn al luminii” al scriitorului Roger Zelazny mi s-a părut potrivit a deschide cele câteva rânduri dedicate volumului „Fiinţa muzicală”( Ed.Grinta, Cluj Napoca, 2005), volum pentru care autorul, A.I.Brumaru, a fost onorat cu premiul „Octav Şuluţiu”, secţiunea eseu, premiu acordat pe 2005 de către Uniunea Scriitorilor din România şi împărţit cu mai tânărul coleg , Adrian Lesenciuc. Ei, bine, acest nenumit este chiar fiinţa, cea aoratică – fiinţa care se refuză vederii, cea născătoare de formă, de fiinţări, de deveniri. În fine, fiinţa care – după cum ar fi spus Constantin Noica – este închiderea care se deschide, deschiderea lucrurilor înspre fiinţă, reprezentând de fapt deschiderea către rostul lor. Însă, ne avertizează A.I.Brumaru, fiinţa apare, e prezentă numai pe drumul intepretării, prin urmare, „patenţa ei este interpretarea însăşi”. Filosoful, să înţelegem, este un hermeneut, cel care interpretează, pune în lumină fiinţa prin căutarea şi aflarea fiinţărilor ei. Într-un scurt interviu acordat „Gazetei de Transilvania”, autorul declara că „fiinţa nu se arată niciodată singură, fără interpretarea ei, adică fără fiinţările ei, ca şi în muzică. Muzica nu este pe portativ, nu este în note, muzica apare abia în momentul în care este interpretată…”( v.”Gazeta de Transilvania”, nr.7-8 octombrie 2006). Muzică şi fiinţă – două elemente prin care hermeneutul A.I.Brumaru, în volumul mai sus amintit, se încumetă a surpinde, mai bine spus, a analiza câteva, să le numim>>> >>>
RAUL POPESCU

Dense şi atracţioase, comentariile lui A.I.Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbeşte, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanţă. Deşi filosofic nutrite şi docte până la saturaţie, ele au la bază un scrupul artistic. Deşi pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent. GHEORGHE GRIGURCU – Artă şi Idee, în Dreptatea, nr.372, 25 mai 1991)

„Alegându-şi romanul lui Eugen Barbu drept obiectiv al exerciţiului critic, A.I.Brumaru urmăreşte, simultan, două lucruri: izolarea unui sistem coerent de semnificaţii în magma epică a Princepelui şi, încă mai ambiţios, afirmarea unei ‚relaţii critice’ pe baza unei metodologii consecvente. Avem de a face cu o interpretare liberă, în sensul ‚infidelităţii’ constructive, ce lasă, totuşi, impresia adecvării la obiect, graţie consecvenţei metodologice. În mare, metoda e psihanalitică, în varianta tematismului bachelardian, cu frecvente deplasări în teoria mitului şi în existenţialism. Apa şi focul, simboluri în psihologia abisală, apar criticului ca veritabile constante ale romanului cercetat, dublând mereu cu un sens de subtext aparenţa textului epic. Puse în legătură cu natura personajelor de prim plan aceste funcţii simbolice devin un fel de sonde în profunzime, spre relevarea tipurilor de predestinare. (…) Metoda aplicată de critic e, prin natura ei, una reductivă. De aceea, îşi ia, precaut, câteva spaţii de retragere, cum, bunăoară, interpretarea tipologică şi analiza limbajului.”

LAURENTIU ULICI ( Prima verba, 3, Editura de Vest, Timişoara , 1991)

(….) Observaţiile lui A.I.Brumaru care purced din teritoriul ferm al textului propriu-zis spre generalizări, ating nu o dată valoarea unor interesante constatări de critică şi filosofie a culturii etnice, având ca pretext romanul lui Eugen Barbu, introdus ca valoare reprezentativă a unei specificităţi. Preocuparea aceasta nu pare să fie întâmplătoare, amintindu-ne de alte texte semnate de eseist pornind de la romanele lui D.R.Popescu.(…) Lui A.I.Brumaru baza consideraţiilor sale îi este oferită de personajul Ioan Valahul, care ar constitui axul romanului, şi despre care ni se spune că „are credinţa Cuvântului, e convins numai de fapta pusă în ordine de Cuvânt şi de Raţiune,/…/se angajează aşadar în mişcarea Logosului, din toate lucrurile el vizează semnificarea filosofică, în înţelesul ei originar însă, de luminos şi solar, de aderenţă la viaţa care se mişcă după soare şi idee”.

DAN CULCER – Serii şi Grupuri (texte critice), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1981

Lasă un comentariu

Un eseu-efigie despre autor

FIINTA MUZICALA . PUNCT SI CONTRAPUNCT

de Adrian Lesenciuc

1. Despre drumul interpretat de şenilă. Născut în zodia lui Cioran sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Ţuţea, filosoful Aurel Ion Brumaru îşi găseşte propria cale, propria fiinţare-drum aşadar, întru românism. Şi rezonează la vibraţia subtilă a devenirii: iată, acum, prin „Fiinţa muzicală” , vol. I, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.

Muzica, de ordinul „fiinţei” fiind, se aseamănă, în opinia filosofului braşovean cu textul care „citeşte” istoria şi se inserează acolo, în chipul fiinţei. De fapt, muzica este o fiinţă ca interpretare, ea este calea spre casă, inclusă în atoatecuprinzătorul adverb acasă, în fiinţa deopotrivă cu locul pe care-l potenţează. Despre contaminarea reciprocă fiinţă-loc la Brumaru am mai vorbit. Este esenţa fiinţei româneşti, în termenii lui Noica. Iar privitor la „drumul spre casă”, acesta era, constatam, fiinţarea care „se activează”, fenomenul întoarcerii spre sine. Aidoma întoarcerii lui Ulise spre sine, spre centru, cum observa Mircea Eliade. Or, tocmai prin interpretare, asemeni fiinţei care trăieşte multiplicarea fiinţărilor, şi muzica deschide spre multiplu şi divers deopotrivă: „(…) imanenţa muzicală a discursului muzical e pură iluzie, de sub suprafaţa sonoră (ca în cazul fiinţei) aşteptând să fie scoase alte jocuri – fiinţări – latente, numai parţial blocate şi temporizate. În anumite momente aşadar – ca la o lectură (să repet) pe linia interpretării celei juste, muzica ni se va revela deodată (precum fiinţa) ca o sumă de alte şi alte fiinţări, sărind din noaptea speciei” (p.117).

Fiinţarea ca drum, ca interpretare este o modalitate de instaurare ontologică. Un demers hermeneutic, adică. Pe care şi-l asumă şi filosoful Brumaru, câtă vreme calea lui Hermes (nu numai în logică, înţelegem), „reflecţia hermeneutică are ca scop ajungerea-la-sine” (p.12). Surprinzător nu este acest demers (în studiul fiinţei interpretabile, aidoma muzicii) ci poate, în parcursul hermeneutic, popasul la personajele-link ale lucrării. Calea hermeneutică spre „Fiinţa muzicală” e dublată de o similară intenţie de organizare a textului (ca happening, ca hipertext), în care personajele „deschid” porţile propriilor opere, spre interpretare, drumul spre casă (ca des-tăinure) realizându-se prin „Ipoteze”. Cartea, de altfel, are o uvertură: Preludiu – în cazul acesta, reluând tema operei, ca la Meyerbeer, şi nu rezumând-o, ca la Beethoven – şi şase acte, o succesiune de prezentări ale personajelor şi întoarceri în decorul Preludiului prin acestea; aceste întoarceri, Ipotezele, continuă cu un appendix, Suma ipotezelor, de data aceasta rezumat al dramei. Mai mult, privind „inserarea” personajelor în decorul „fiinţării muzicale” – a fiinţărilor multiple, a hipertextului astfel construit, putem considera Ipotezele simple ouvertures à l’italienne, în genul lui Scarlatti, rupte din simfonia primitivă în care se originează şi reprezentând mişcări lente, scene lente între scene vii, cele ale personajelor în propria lor operă. Privind Fiinţa muzicală drept un act în ceea ce se numeşte (într-un caz fericit, în limba română) opera lui A.I. Brumaru, prin alternarea Personajelor cu Ipotezele se realizează, de fapt, o subtilă inserare, pe linia melodică dată, a unor alte linii: putem spune că filosoful apelează la o cunoscută tehnică, cea a contrapunctului, în beneficiul armoniei operei. O generală situare în mişcare, în textul multitext care se deschide lectorului prin apel direct la personaje (vezi link-urile deja accesate), asemeni unei pagini de internet. Numai că, în acest spaţiu virtual de organizare a eseului, deopotrivă întâmplarea este însoţită de fiinţări multiple. Muzica e doar o cale posibilă spre fiinţă, o fiinţare, adică, e un drum interior, e drumul continuu spre casă, casa însăşi. Şi, privind organizarea virtuală a lucrării, drumul spre casă este de fapt evadarea din operă a personajelor pentru a se întoarce, în acordurile muzicii, la ceea ce ar fi de fapt posibila casă, eminentul eseu al filosofului braşovean.

Acest regim tranzitoriu al personajelor (de fapt armonicele-drum – fiinţare prin vibraţii, respirare, alternare între planuri) nu este, cum anticipam, o simplă interpretare hermeneutică a unor fiinţări prin muzică. Demersul logic e, dacă vreţi, o copie a synalethismului lui Noica, a pulsaţiei în patru timpi: temă – antitemă – teză – temă, mai concret: temă – deschidere liberă – închidere – deschidere organizată. Iată de unde şi termenii logicii lui Hermes: tema, repetată cu obstinaţie în uvertură, deschiderea liberă şi închiderea (în capsula reprezentată de însuşi Noica) prin intrarea în lumea personajelor şi deschiderea organizată în ipoteze. Nu ar fi fost posibilă o afirmare categorică, o concluzie în ceea ce Toma d’Aquino numea respondeo dicedum câtă vreme deschiderea organizată nu e decât o temă regăsită sau calea (ipotezele) spre o nouă temă. Şi nu se poate, într-un discurs astfel organizat, într-un text supus interpretării, sub stăpânirea zeului Hermes inclusiv în ceea ce priveşte organizarea logică (în care cei patru timpi ai pulsaţiei nu sunt decât deformări ale unor delimitări de forme, cu alte cuvinte Formele însele), să nu facem trimitere direct, astfel cum, sub schematismul de pe harta fiinţării-drum / fiinţării-interpretare a lui Brumaru putând citi, la Noica, la metafora şenilei: „… şenila este vehiculul ce se aşterne drumului (ca în versul popular românesc) şi pentru care, ca la orice alt vehicul extern, dar care a preluat asupra ei şi în ea drumul devenind vehiculul cu drum cu tot, aşa cum a vroit Hegel să aibă drept „adevăr” rezultatul cu drum cu tot, sau cum a năzuit întotdeauna filosofia să aibă Unul cu multiplu sau cu divers în tot. Aşa fiind, şenila ilustrează>>>continuarea aici >>>

Lasă un comentariu