Scenariul şi amăgirea

Într-o mărturisire neliniştitoare, la Rimini, invitat de Il Movimento „Comunione e Liberazione”, (am participat acolo la „Meeting”-ul din 1992, „un incontro cristiano”), Eugen Ionescu e convins că suntem o economie închisă, trăim în ea: încă mai precis, ne mâncăm unii pe alţii. E ceva aci de la Thomas Hobbes citire, filosoful cinic englez: războiul tuturor împotriva tuturor (curios cum revine astăzi în joc autorul „Leviathanului”, în „economia politicii”, de exemplu, la F.H. Hayek, la J.M.Buchanan etc.). Eugen Ionescu e însă pe dimensiunea tragică. Universul întreg se macină, în picătura de apă sub microscop vezi celule cum se ucid una pe cealaltă, arborele falnic înfigându-şi rădăcina în sol produce catastrofe, nimiceşte lumi întregi sub tentaculele lui. Faci, om uituc, un pas înainte şi cad în muşuroaiele lor miliarde de gângănii strivite, pasul fiecăruia dintre noi asasinează. Ştim că, mereu, cu noi este războiul, şi asta parcă ne consolează: e o lege inexorabilă. Ştim, tulburaţi de data aceasta, dramatizaţi, panicaţi etc. că suntem prinşi în cleştele naşterii şi morţii, supravieţuim uitând. Dar să mai şi fim (se întreabă scriitorul şi gânditorul) siliţi să ucidem şi să fim la rându-ne ucişi? E inacceptabil! E inadmisibil, dar se întâmplă – şi încă des, prea des.

Aceasta însemnă, constată Eugen Ionescu, că suntem puşi să facem lucruri pe care nu le înţelegem, de care nu suntem răspunzători: poate suntem jucăria cuiva, cineva e în spate şi joacă în cârca noastră? Spiritul, natura, istoria demonstrează, cu expresiile lor, existenţa acestui joc – unul, probabil, aflat în ignoranţa noastră.

Îndeobşte societatea românească postdecembristă o simţim ca fiind în stăpânirea lui, nimic din ceea ce am făcut şi facem nu ne iese, toate se întorc împotriva noastră. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem, spunea el, revoluţie, instalăm şi instaurăm justiţia, dar, la capăt, constatăm că am instalat nedreptatea, încă o dată, schimbată, tirania. E simptomatic, acum, la români, acest lucru, nu ştiu dacă e tot aşa de presant şi altundeva – este iar jocul acela incontrolabil, care însă ne controlează? Lumea povesteşte de manevre minuţios premeditate şi elaborate în secret, în culise; apar, ca mai demult, „ocultele”, oamenii vorbesc, iată, de aşa-zisele „brain-trusturi”, un fel de centre de putere intelectuale – centre noocratice – care ne strunesc nemilos din umbră. (La George Orwell au mai apărut „Big Brother” şi dezgustătoarea „Poliţie a Gândului”, eficientă, cum se ştie, în comunism.) Dar dacă acestea există undeva, ele există în scenarii. Oamenii vor să se cunoască pe ei înşişi, să se priceapă pe ei înşişi cu mentalităţile lor întregi – adică fără a se dezlipi cumva de ele – şi e mai comod, mai confortabil să tăifăsuieşti despre cine ştie ce sugestii tainice care te-au cuprins şi-ţi poruncesc; care te manipulează şi te îndreaptă acolo unde tu nu vrei. Etc., etc. Există însă mai degrabă – pentru că acesta te influenţează cu adevărat, şi-ţi dă pe neştiute, nestricându-ţi tihna, forma în care de multe ori te regăseşti – un soi de „brain-trust” difuz, neprecizat, neinstituţionalizat, să spunem o lume ca rumoare psiho-socială: ea te învăluie şi te izolează, te împinge din urmă ca într-o ceaţă, vorba poetului cunoscut, chiar către scopuri pe care nu le-ai dorit, nu ţi le-ai propus. Un Jaques Attali, ce a fost ministru socialist în Franţa ( ne-a vizitat ţara împreună cu defunctul Mitterand ), dar care este şi un gânditor vrednic de interes, vorbea la un moment dat, în „Zgomote”, de rumoarea economiei politice.

Revenind însă la cele de mai sus, putem conchide că trăim astăzi o experienţă stressantă? Românii, restul lumii? Suportăm mai curând o angoasă de influenţă: ne-am născut înşelaţi, suntem gata înşelaţi…

La aceasta nu există nici o soluţie. Decât amăgindu-ne, cum credea Eugen Ionescu? Dar numai omului, şi nu animalului, îi este dată amăgirea: „Numai în noi înşine se află ce este profund personal şi ce e universal”.

%d blogeri au apreciat asta: