Ispita haiku-ului

Haiku-ul, ne încredinţează Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc (învăţaţii autori i-au dedicat glorioasei speţe poetice o erudită şi delectabilă monografie – v.Interferenţe lirice,1989),fiind reflexul unei lumi speciale,va da seama, negreşit,de fiinţa acesteia,de limba care o protejează:este, aşadar,gândit şi scris într-o sintaxă şi morfologie insolite, se pronunţă şi se înfăţişează grafic altfel – o limbă pe care o auzi desfăşurându-se muzical şi o vezi pictural ca un şir de embleme.Atunci de unde,totuşi, seducţia haiku-ului nipon pe meridianul nostru apusean,de unde fascinaţia, dar şi,încă degrabă, chiar familiaritatea,trecerea fără de efort şi cu izbutiri notabile a delicatei specii extrem-orientale în lucrarea lirică europeană? Răspunsul e că spiritul e unic indiferent de geografie,mai exact că el e sensibil şi receptiv la libertatea fără de capăt a fiinţărilor sale.Mai mult:e cu putinţă ca europeanul,în faţa acestei rostiri sibilinice şi graţioase, să refacă în închipuire istoria epică a acesteia;desigur,mai întâi cadrul:protocolul enigmatic al ceaiului(filosofia şedinţelor acestuia a căpătat la noi titulatura de ceism;în niponă chanoyu),un ceremonial în care oficiau, la concurenţă, doamnele imperiale ori,în regimul nocturn, gheişele, aceste hierodule misterioase,fără însă de truculenţa putanelor cunoscute – eros absorbant,aş spune,erotism în absenţa combustiei şi,îndeobşte,a larmei.Un ceremonial,iarăşi,dar al îndrăgostirii în rostire,iubire adică de farmecul şi taina spunerii,în care haijinii,poeţi ai acestor curţi secrete,preluau mesajele criptice,procesându-le şi transmiţându-le ca mesaje estetice.Astfel le interpretează,de exemplu,şiautorul Discursului amoros,francezul Roland Barthes,pentru care haiku-ul este o „viziune fără comentariu”. Am glosat şi eu,la rându-mi,pe marginea textelor respective ale criticului şi eseistului şi,scriind despre o regretată autoare braşoveană de poeme concise,lapidare,am numit, ascultând deja metafora, micile şi gingaşele poeme japoneze crestături efemere pe lumina de lună;aceste bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie,pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit,încă nesbicit,din roua dimineţii.

Haiku-ul,ca poem scurt în formă fixă,are coresponderi în alte literaturi:ar fi,iată,glossa,ghazelul(ar.ghazal, se înţelege,însă,că în afara barbariei,a insanităţii islamului),sonetul(it.sonetto),sigio-ul coreean,rondelul,apoi medievalul triollet,ritornela(it.ritornello) etc.Descinde dintr-o formă embrionară, care a rămas totuşi,dar fără multiplicarea mirabilă a haiku-ului(numai în Japonia se publică anual un milion)-anume tanka.Nu-l caracterizează,cum s-ar crede,numai scurtimea,la japonezi,ne încredinţează Vasiliu şi Steiciuc,forma de tristih(5-7-5)ar fi derivat,”instinctiv”, din „articularea pronunţiei cu actul fiziologic al respiraţiei”.(„Astfel – continuă autorii Interferenţelor lirice – putem spune că numărul total de silabe ce pot fi rostite într-o răsuflare dau lungimea naturală a haiku-ului.Iată de ce el este scris în 17 silabe, potrivindu-se cu durata totală inspir-expir-pauză”.)

Conştient de dificultăţile pe care le ridică, în faţa făuritorilor lui, haiku-ul(Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc au înfiinţat,dacă nu greşesc, după 1989, în România, o asociaţie a creatorilor şi iubitorilor speciei),scriitorul George Puşcariu(v.Haiku prin anotimpuri,volum tipărit la deja prestigioasa editură braşoveană KronArt)a reuşit,după priceperea mea,să le biruie:nu,pare-se,numaidecât în latura canonică(formală),ci în aceea a respectării regulilor, aşazicând, interioare – expresia esenţializată, împachetarea metaforică,prin urmare livrarea mediată(uneori oximoronică) a semnificaţiilor.Iată,spre exemplu, o mostră, două:”Grindina bate în geam/Sângerează,iar în alb/Măceşul”(7);”Glasul ierbii căzute/Mă pătrunde şi geme/În coase”(4);”Mai respir prin silabe/Vorbe rupte pe trepte/Cuvinte”(24);”În poartă nu e nimeni/Golul rămas a plecat/Niciunde”(67).Textul pare sfărâmat,întrerupt, se iveşte de undeva, brusc, digresiunea, suntem – cum ar spune eseistul evocat – în miezul suspansului:aci se insinuează însă,păstrându-şi totuşi distanţa, depărtarea, sensul:”Aripile păsării/Meridiane albe/Pe ceruri”(97);”Peste cetate toamna/Sub frunze domniţele/Oftează”(62);”Pe o linie dreaptă/Sfârşită întoarcerea/Rotundă”(28);”Nu mă voi opri aici/N-au venit cei care-aufost/Doar mâine”(27).

%d blogeri au apreciat asta: