Adrian Lesenciuc : ” Despre Fiinta Romaneasca ”

Identitatea fiinţei româneşti se articulează pe noţiunile de cămin, loc, locuire, spaţiu1. A.I. Brumaru nu rupe fiinţa de context, ci caută funcţionalitatea ansamblului spaţio-uman, ca întreg în diversitate, fără a se folosi de afirmaţii categorice, fără a uza de patimă. În mod fals se înţelege că studiile etnopsihologice au rădăcini în gândirea tare; iteraţiile succesive ale lui Brumaru, în scopul articulării unei structuri a firii (într-un spaţiu aidoma fiinţei care îl însufleţeşte) sunt departe de etapele aşa-zicând logice ale articulării de pseudoconvingeri teoretice, după raţionare tare, aplicabile în toate situaţiile (a-make-believe-beliefs, le numea Ch.S.Peirce). Despre fiinţa românească se poate afirma, nu impune, prin prisma unui ego cristalizat, ca purtător de cuvânt al unui spaţiu însufleţit,că nu se poate porni de la reguli generale, în mod deductiv, ci se poate uza de abducţii care iau în considerare cazuri particulare, elemente concrete, văzute sau citite, desprinse din spiritul poporului român. Abducţiile devin verificabile în sfera din care au fost desprinse, caz în care, în acel proces de iterare despre care am amintit, gravitează în jurul unui nucleu dur, închegându-se asemeni materiei galactice: locuri (succesive) în fiinţă.

 

Identităţile culturale sunt în devenire şi, în aceeaşi măsură, identitatea fiinţei româneşti care se construieşte; „fiinţa românească” se structurează (A.I. Brumaru) după factori modelatori (nu enumeraţi, ci doar folosiţi pentru a descrie cadrul propice închegării), precum ethosul, tradiţia, limba, fizionomia spirituală, atitudinile axiologice şi, nu în ultimul rând, condiţiile geografice, locul încărcat de personalitate. Nu poate fi abandonată, în acest sens, ideea (senzaţia) unor studii etnocentrice, nu se poate depăşi faza raportărilor la personalităţile emblematice ale neamului, fără a fi omişi Cantemir, Blaga sau Noica, fără a se omite să se afirme că specificitatea culturii române şi întârzierea maturizării acesteia sunt rezultate ale diferenţierii istoriei în toate registrele structurale, dar că, în aceste condiţii, cultura română nu este un caz concret de absorbţie şi dilatare a efectelor externe, generând influenţe pregnante, ci păstrându-şi directivitatea, iar fiinţa românească nu este un caz de izolare, ci un caz de adaptare a stereotipului „retragerii gasteropodice”, stereotip legat de locuirea acestui spaţiu încărcat de istorie.

 

Or, câtă vreme personalităţile culturii române au gândit românitatea raportată la Europa (Constantin Rădulescu-Motru vedea, de pildă, necesară „grabnica europenizare”, prin amplificarea vocaţiilor individuale, şi nu dizolvată în ea), nici A.I. Brumaru nu putea să treacă pe lângă „casa europeană”. Şi cum la români există tensiuni specifice în raportul dintre integrare europeană şi identitate naţională, A.I. Brumaru nu îşi propune altceva decât să izoleze „golurile istorice şi psihologice” (în temeiul afirmaţiei lui Cioran), pentru o mult mai facil(itat)ă intervenţie în problemă, pentru un diagnostic corect, în inducerea ideii că nu se pot înlătura dintr-o dată sentimentul de frustrare şi complexul de inferioritate, nu se pot aborda din senin termenii radicali în direcţionarea actului de integrare.

 

Analizând virtuţile şi viciile fiinţei româneşti, sanitatea ei morală, A.I. Brumaru vede integrarea nu ca pe o problemă de orientare politică, ci ca pe o problemă a însăşi fiinţei româneşti, aparţinând fizic Europei (actul în sine n-ar putea – şi nici nu-şi propune! – să uniformizeze culturile, pe de o parte datorită tendinţelor de diferenţiere, originalitate şi afirmare a specificului, pe care le manifestă culturile, pe de altă parte datorită faptului că diversitatea culturală este o condiţie a supravieţuirii fiinţei umane, româneşti, europene).

 

Fiinţa românească nu constată derapaje, defazări între modelarea de loc, adaptarea la loc şi entitatea care îşi părăseşte forma şi locul pentru a se integra holografic în „drumul spre casă”, înscris în locul fiinţei însăşi („metafora şenilei”, la Noica). Fiinţa (se) trăieşte într-un cadru interior sieşi, într-o limitare care nu limitează, iar nu starea o defineşte, ci propria-i desfăşurare şi mereu fluctuanta intersecţie dintre ea şi loc. Închiderea care deschide se produce după succesivitatea articulărilor, în iteraţiile construcţiei.

Pierde oare fiinţa românească apropiindu-şi sinele mai larg, sinele european? Nicidecum, lasă A.I. Brumaru răspunsul suspendat, fiinţa românească îşi găseşte o nouă casă, noul domeniu, noua bătătură sau, mai concret, îşi regăseşte bătătura după rătăcirile istoriei, după ieşirea din cochiliile ei şi accesarea memoriei latente, păstrătoare de spirit european.

 

Integrarea fiinţei în mereu noua casă presupune adaptarea individuală şi socială, presupune înţelepciune, presupune adaptarea fiinţei româneşti fără a forţa locuirea să se muleze pe structura fiinţei sale (românul armonizându-şi existenţa cu locuirea). Fiinţa în sinele său include succesiv aceste stadii, din ce în ce mai lărgite, ale percepţiei de vatră, cămin, locuire, ceea ce se exprimă întotdeauna mai bine prin adverbul acasă. A.I. Brumaru face referire la închiderile concentrice ale lui Vaclav Havel, care merită să fie reluate: un acasă descris printr-o serie de cercuri, cu eul propriu ca nucleu, închegându-se împrejuru-i, de la proximitate şi locul natal până la planetă şi actuala civilizaţie. Sunt cercuri care se includ, dar şi cercuri care se întretaie; făcând puţină ordine în aşezarea lor cuminte, sunt nevoit să confer o plajă mai largă obiceiurilor, limbii, umorului, legate atât de regiune,cât şi de ţară sau naţionalitate3. Locul nu are cum să surprindă fiinţa din exterior, ca o meta-dimensiune, lăsând-o să se raporteze doar la timpul existenţei. Fiinţa românească îşi conservă entitatea – este vorba despre o fiinţare dintotdeauna, o fiinţare cuprinzând întregul timp în eternitatea clipei prezente.

 

Trecerea dincolo de limitele orizontului (în raportare la timpul fiinţării) se face prin întrebările despre acel dincolo, prin îndoiala despre sine raportată la dincolo (de fiinţă, de act):

dezvăluirea continuă, prin acea exterioritate, mereu prezentă, care incită, care provoacă noi dezvăluiri, care duce la stadiul în care fiinţa înghite = se identifică în şi cu locul, cu proximitatea. Locul devine fiinţă (şi loc), conştiinţa favorizează „deschiderile”.

 

Raportul dintre orizonturile acceptate: noul orizont, mai larg, al locului redimensionând, în primul rând, vechiul orizont se schimbă, nu însă şi centrul de greutate, fiinţa legându-şi drumurile de casă (aidoma lui D.D. Roşca), dar după descrierea lui Noica a drumului ca înfăşurare – desfăşurare holografică, raportat la locul interior, precum şi a drumului înfăşurat pe şenila tancului, a cărui desfăşurare şi-o exprimă fiinţa doar în locuirea interioară, în acel acasă. În-fiinţarea este tocmai acea raportare la concretul vetrei, la ruperea de sine – „înfăşurarea” exterioară a căii pe care o traduce, o desfăşoară, o deapănă în, de acum îmbogăţita, interioritate instituită ca fiinţă şi loc deopotrivă.

Casa europeană atunci? Îmbogăţirea fiinţei româneşti este o îmbogăţire de sine în limba propriei identităţi definită ca nouă dimensiune (aditivă), la care se poate raporta istoria; fiinţa românească nu se deschide doar ca cunoaştere, spre înţelepciune, ci „acapararea” de noi teritorii (îmblânzirea spaţiului în loc) este o extindere forţată de imposibilitatea de acoperire printr-o sintagmă a unei structuri lexicale complexe din punct de vedere semantic, acel „întru” al devenirii: fiinţa se deschide „întru înafară”6 (acceptând formularea lui Corneliu Mircea), şi închide „întru sine” spre deschideri multiple exterioritatea. Închiderea se statorniceşte, devine aşezare, într-o relaxare ulterioară, a unui timp îngheţat în propria-i devenire. Fiinţa românească, articulată pe cultură, se închide în propria-i cochilie şi răspunde cu greu provocărilor imediate extinderii, în acest caz întru spiritul european; conservatorismul fiinţei româneşti este o piedică aparentă, câtă vreme le poate păstra intactă identitatea culturală într-un mediu supus transformărilor profunde, al civilizaţiei ciocnindu-se de cultura definită prin identitate.

Şi asta în virtutea faptului că „românii sunt eidetic europeni” şi pentru că abordarea trebuie adaptată noilor contexte, în speţă adusă în actualitatea în care „cortina de catifea a culturii a înlocuit cortina de fier a ideologiei”8.

%d blogeri au apreciat asta: