~Mircea Constantinescu: „Despre Fiinţa Românească – aspecte, întrebări“

Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 2001, 211 pagini.

Fiinţa Românească interoghează şi îngândurează la nivelul celor două părţi componente ale volumului:

1.Forme filosofice în lumea românească şi

2.Reverii despre fiinţarea românească

Un metafizician al ontologiei româneşti, în aprecierea lui Adrian Marino, un antropolog al gândirii actuale, am spune noi, Aurel Ion Brumaru ne oferă un volum binar, echilibrat dramatic, transgresând sensibilitatea istoricului, a gânditorului sau a spiritului fiinţând în-, respectiv, întru.

Reţinem pentru un receptor avizat accentul etimologic asupra conceptelor, definite cu acribie şi supleţe, ştiinţa argumentării înălţându-se de la texte de filosofie românească aflate în circuit subteran.

Partea întâi a volumului este expresia unei culturi paralele (reflexivitate datată antedecembrist) în timp ce partea a doua este aprofundarea şi esenţializarea ei. Ce este Fiinţa Românească şi ce aspecte/întrebări pot defini soluţii existenţiale ?

Pledoarie pentru această carte nu pot face paginile smulse din corpul ei pentru a fi transformate în covorul nostru cotidian, ci pagini ataşate de jurnalul mental al prea-grăbitului şi neatentului cititor care poate avea acum şansa aflării sale între comunicare şi cuminecare.

O carte palpitantă şi derutantă, la prima impresie ordonată sub formă de adnotări aparţinând unui erudit transformă şi recreează, estompează tabuuri (falic/civilizaţie/cultură) şi înalţă eşafodajul prezumţiior şi al certitudinilor.

În ce măsură filosoful îşi permite sau îşi asumă riscul alunecării seducătoare de la un răspuns la neliniştile lumii, la conjecturile şi reveriile ei ?

De la aplicarea gândirii asupra unui obiect, discursul filosofic se dirijează spre investigarea unui subiect alunecând în nedeterminat, dincolo de opoziţia romantic: „eu sunt cel ce visează totul”/modern: „eu sunt cel ce gândeşte totul” şi mai ales fără de spaimele căderii în solipsism.

Vom afla despre destinul culturii româneşti, despre modelul Cantemir, despre minunea greacă şi mai ales despre „cuminţenia românească”, un nucleu de carte ontopoietică, o lume noetică, mai ales lecţia despre întreg şi parte, despre spiritul/realul, despre lucru/gând/cuvânt, şi nu în ultimul rând despre artă în forma ei filosofică, generând ortologia sau dialogul culturilor.

Problema pe care şi-o pune autorul nu e nouă, dar extrem de valabilă în circuitul cultural actual: este cu putinţă a construi şi a locui filosofic în cadrul îngust etnic, naţional ?

Etno sau protofilosofic, numai un discurs eseistic de acest tip, raportat la internaţionalizare pare desuet. În realitate, nuanţează şi reliefează, acolo unde este cazul, adevărul lui C.Noica: „Se poate locui filosofic în etnicul filosofic”.

Căile căutării adevărului şi a finţei totale sunt: de tip poruncă/interdicţie (lucrări esoterice) şi de tip aleatoriu (pucedere nealeasă, la voia oricui).

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

O nouă şi surprinzătoare dezbatere a ideii specificului naţional, uneori făcută în termeni folcloric-etnografici, în (sintagma neoherderiană) „regimul de libertate” demonstrează că românii sunt eidetic europeni.

N.B.:

1.Doamne, iartă-mă că sunt român !

2.Europenizarea înseamnă amplificarea vocaţiilor individuale.

Ina Bercea (revista Axioma, Ploieşti, 2002)

DESPRE FIINŢA MUZICALĂ ŞI ALTELE…
Aurel Ion Brumaru a izbutit performanţa de a tipări, acum câteva decenii, singura (după cunoştinţa mea) lectură psihanalitică despre un autor român contemporan. Oricât ar părea azi, unor cârtitori cu ştaif sau după ureche, că a migăli un eseu hermeneutic de acea anvergură despre un Eugen Barbu ar fi fost un act linguşitor, aduc aminte onorabililor că Barbu avea nu doar adversari, dar şi duşmani, astfel că o exegeză dedicată operei sale putea să cadă, şi a căzut, într-o lamentabilă tăcere, opacă şi nemeritată. A.I.Brumaru reapare prin 1990 cu „Fiinţă şi Loc”, iar ulterior, în 1995, cu un roman reflexiv, „Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea”.

Recent, la ed. Grinta, acelaşi avansează cititorilor o provocare, respectiv prima faţetă dintr-un eseu purtând titlul uşor rebarbativ „Fiinţa muzicală”. Constant în preocupări, constant în stil, dezavuând reclama futilă, orală, nechemată, Brumaru îşi deconspiră scopul/justificarea abordării acestui subiect deloc lesnicios abia la finele prezentului volum: „Aidoma, muzica: partiturile, notele singure, neinterpretate, nu sunt muzică. Şi la fel, poţi spune numaidecât, se întâmplă cu fiinţa: fără interpretare nu e în lume; lumea care e tocmai transcenderea fiinţei – promisiunea fiinţării, deja fiinţările…Lumea apare odată cu opera; cu lucrarea, cu interpretarea – tâlcuire şi execuţie deopotrivă. Fiinţa se ridică acum în lumină – se arată, se prezintă – negând propria ei ascundere…Alăturarea de fiinţă a muzicii nu e doar o învecinare formală. Gândind arta…, gândim în perspectiva chestiunii fiinţei.”.

Scandalos, la o răsfoire iniţială, poate părea demersul exfolierii exegetice şi euristice, una provocată de Don Juan, Joseph K (!!) şi Adrian Leverkuhn – inutil să reamintesc că acestea sunt personaje literare/muzicale. Don Juan, în varianta clasică din opera mozartiană „Don Giovanni” (care cam sună a Donizzetti, a Rossini, sau viceversa, urechea melomanilor e infidelă, precum toate substantivele de genul feminin) şi protagonsitul lui Thomas Mann din „Doktor Faustus”, Adrian Leverkuhn desigur că-şi justifică per se prezenţa în „dezbatere”. Dar Joseph K. şi chiar (numai) K., eroii kafkieni, doar antitetic se amestecă în treabă. Brumaru a avut trrebuinţa antitetică a antipozilor, pare-se că-i mai dificil să plonjăm stohastic în raţionamente decât să abreviem apelând la potecile dihotomiilor…Acestea, potecile, nefiind deloc chiar la cheremul turiştilor de pol şi sută. Ca ins cheltuit în lecturi, mă declar avântat partizanul paginilor unde meditaţiile scriitorului divaghează cu inestimabil folos deasupra staturii (exploatată de eseişti şi de artişti) a acelui Don Juan, pandantul altui iberic ilustru, Don Quijote. Voi degaja de sub aburii unei metafizici ad hoc acele definiri (=limitări, da, însă e imoprobabil că ne-am putea descurca în în absenţa lor) care-mi lămuresc spiritul, dincoace de faptul că nu cunosc în literatura noastră hermeneutică pagini mai bogate despre seducătorul juanesc, altul, şi nu mereu altul, decât seducătorul kirkegaardian. Gânditorul nostru nu confiscă doar pe Don Juan-ul muzicii mozartiene, ci anasamblul reprezentărilor acestui prototip: picturale, literare, sculpturale, inclusiv pe acelea mistificante propuse de Kirkegaard în „Seducătorul” său. Nu rezultă un portret robot, nici n-ar fi fost afin unei exegeze ambiţioase, dar statuia nervoasă, astuţioasă, melancolică, metafizică chiar, a unui cuceritor cucerit, a unei fiinţe care se închide, deschizându-se, spre a se închide iar, acum într-o nemurire de ordinul culturii. „Don Juan şi lumea lui adică – scrie A.I.Brumaru – sunt deodată numai năluci ce se descompun în acelaşi timp, ca şterse pe nicip de un vînt grozav. (Don Juan, să menţionez de pe acum, e un personaj al muzicii descriind…un fel de a lucra ontologic al muzicii – în acest caz însă numai pe portativul, în care-şi face deja lucrarea, al verbului a avea)… Nu găsim încă, unii dintre noi, efectorul potrivit pentru a eşapa toată presiunea organică, subteranele acelea întunecoase şi adânci. Pe un teren psihic ca acesta îşi fac apariţia monştrii şi fantasmele. Comandorul e un astfel de monstru produs de cenestezia agresată de arătări tenebroase a seducătorului. În piesa lui Moliere, deja în libretul operei „Don Giovanni” de Mozart, Don Juan pare câteodată tipul secesios, aristocratul: seniorul. Ibericul e totuşi carent, cu structura roasă sub năvala de semnificaţii pe care nu le stăpâneşte, a in-formaţiei…Don Juan ar explica posesia, nevoia hidraulică de a capta… Când cineva iubeşte o femeie, el nu se gândeşte la cea care urmează. Dimpotrivă, Don Juan este un seducător până la ultima fibră a fiinţei sale. Iubirea sa nu e de ordin psihic, ci senzual, şi iubirea senzuală, potrivit conceptului care-i este propriu, nu e fidelă, ci lipsită total de credinţă. Don Juan nu iubeşte o singură femeie, ci pe toate, deci el le seduce pe toate. El nu trăieşte decât în hotarul clipei, însă clipa este, prin definiţie, o sumă de clipe şi, astfel, iată-ne în faţa seducătorului… A gândi universul în nuanţe este şi a-l gândi muzical: a-l asculta. Nu-l poţi vedea pe Don Juan…la marginea pădurii sărutând o fată; nu-l poţi vedea, chiar cavaler fiind, nici la dans, păşind seniorial într-un salon, printre doamne prude, cu vintrele aţâţate…Don Juan nu e doar o percepţie epică, sau de cinematograf, e o idee audibilă, ca rugăciunea profană, o vestire ce se adresează urechi. E implicat vestirii fiinţei…Despre Don Juan e cu putinţă a vorbi şi ca despre un simbol al căderi…(Căderea) ne vorbeşte, printre altele, de dimensiunea erotică a lumii şi totdeodată despre aceea cognitivă…Suntem învăluiţi de ficţiuni. O lume de monştri ne dă târcoale, chemându-ne parcă la o nouă morfogeneză. Nesfârşit, noi nu facem altceva decât să căutăm: ca Don Juan, acest încercător etern…Don Juan e aşezat sub zodia amneziei, el suferă de o carenţă a memoriei, adică a frenaţiei. În primul rând pe femei nu-şi permite el să le ţină minte…Nu ştim cu siguranţă dacă Don Juan a fost numai senzualul…,însă neliniştea, permanata sa agitaţie de raport ar putea şi ele răspunde la întrebare. Senzualitatea e legată într-o măsură de ispita funebrală. Marii erotici, există şi această convingere, sunt deopotrivă sensibili la avertismentul thanatic, ei au mereu o faţă întoasă la surparea finală. Trebuie deci să fii neliniştit de ruinarea biologică, resimţind chiar în forme paroxistice spaima, temerea de abisuri fără fund, spre a mărturisi mai vârtos aţâţarea. E ca şi cum frica ne pregăteşte pentru o fecundaţie obligatorie, eternă, absolută. Don Juan încearcă pe altă latură a sa, alta adică decât aceea de veşnic stârnit asmoros, scrutarea ursitei: o încercare şi acceptare a destinului prin femeie, aceasta sugerând în chip firesc un factor abisal prin dezordinea ei endocrină, prin mişcarea neaşteptată de ape. Superioară humoral bărbatului, ea ar avea fluiditatea crescută, apucând uneori în direcţii surprinzătoare. În femeie se păstrează probabil ceva din lichidele primordiale într-o mai mare cantitate, având şi o arie a inconştientului mai întinsă…Don Juan cultivă, ca să spun asftel, sterilitatea. Redus la corpul său, el neagă totdeodată reproducerea endogenă, capacitatea ţesuturilor vii de a genera ţesuturi, piei, seve. Un Don Juan cu copii e de neimaginat…Uituc irevesrsibil…îşi pierde mai totdeauna obiectul seducuţiei rămânând credincios doar actului pur al seducţiei: se situează astfel ca personaj, ca mască, e simbol, emblemă a ademenirii etc. …Instalare a fiinţei în alteritatea ei: de ce totuşi cu muzica şi cu Don Juan ?… Aşa cum s-a observat, nu Tirso de Molina, nici Moliere, impun, în secolul 18 (tipul exemplar) al lui Don Juan: alergătorul zănatic ce mereu se depărtează de (esenţa obiectivă) pierzându-se în alteritate. Don Juan al lui Mozart e în acelaşi timp seniorul, cavalerul, stăpânul, altele încă… Ca Ulise, ori ca Fiul Risipitor (sa ca şi Don Quijote…), Don Juan parcurge şi învaţă calea – drumul: sau fiinţa-ca-drum.”

Prin „Fiinţa muzicii”, A.I.Brumaru se sădeşte în livada, cam golaşă din păcate, a exegeţilor români încă trăitori care îndrăznesc să descifreze spectrul Fiinţei de pe buza unui abis ficţional, cel euristic, respectiv producător de revelaţii placate unor motive/teme/subiecte numai aparent epuizate.

MIRCEA CONSTANTINESCU

(revista Cultura, Bucureşti, 2005)

%d blogeri au apreciat asta: