Adrian Marino şi Raul Popescu

A.I. Brumaru este un specifist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem, româneşti. (…) Înţelegem bine, pe de altă parte, pe A.I.Brumaru şi nu putem decât să-i recunoaştem preocupările, lecturile şi ideile sale antropologice. Ele sunt de bun nivel şi demonstrează personailtate intelectuală. Doar că nevoia şi a unui alt sistem de referinţe devine, pe zi ce trece, tot mai evidentă.

ADRIAN MARINO, Cultura paralelă, în Jurnalul literar, nr. 31/34, 1991
*

Fiinţă şi muzică

„Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soare. Sunt vise ale Nenumitului…Nenumitul, din care facem toţi parte, visează forma. Şi care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumuseţea. Nenumitul este aşadar un artist…” Acest extras din romanul „Domn al luminii” al scriitorului Roger Zelazny mi s-a părut potrivit a deschide cele câteva rânduri dedicate volumului „Fiinţa muzicală”( Ed.Grinta, Cluj Napoca, 2005), volum pentru care autorul, A.I.Brumaru, a fost onorat cu premiul „Octav Şuluţiu”, secţiunea eseu, premiu acordat pe 2005 de către Uniunea Scriitorilor din România şi împărţit cu mai tânărul coleg , Adrian Lesenciuc. Ei, bine, acest nenumit este chiar fiinţa, cea aoratică – fiinţa care se refuză vederii, cea născătoare de formă, de fiinţări, de deveniri. În fine, fiinţa care – după cum ar fi spus Constantin Noica – este închiderea care se deschide, deschiderea lucrurilor înspre fiinţă, reprezentând de fapt deschiderea către rostul lor. Însă, ne avertizează A.I.Brumaru, fiinţa apare, e prezentă numai pe drumul intepretării, prin urmare, „patenţa ei este interpretarea însăşi”. Filosoful, să înţelegem, este un hermeneut, cel care interpretează, pune în lumină fiinţa prin căutarea şi aflarea fiinţărilor ei. Într-un scurt interviu acordat „Gazetei de Transilvania”, autorul declara că „fiinţa nu se arată niciodată singură, fără interpretarea ei, adică fără fiinţările ei, ca şi în muzică. Muzica nu este pe portativ, nu este în note, muzica apare abia în momentul în care este interpretată…”( v.”Gazeta de Transilvania”, nr.7-8 octombrie 2006). Muzică şi fiinţă – două elemente prin care hermeneutul A.I.Brumaru, în volumul mai sus amintit, se încumetă a surpinde, mai bine spus, a analiza câteva, să le numim, personaje-cheie ale modelului cultural european: Don Juan, Joseph K, Adrian Leverkuhn.

Să începem cu începutul, anume cu Don Juan, prototipul cuceritorului prin excelenţă (oare ce surprize mai poate rezerva cititorului mai noul „Jurnal pierdut al lui Don Juan”, pentru care mai mult de peste treizeci de edituri străine s-au întrecut în licitaţii şi care, pare-se, va fi publicat şi în România?). Iubirea lui Don Juan este una senzuală, lipsită de credinţă: el nu iubeşte o femeie, ci le iubeşte pe toate. De aici, vasăzică, acea carenţă a memoriei vestitului personaj ( personaj care, conform „Jurnalului” mai sus menţionat, a existat în realitate în secolul al XVI-lea, pe vremea regelui Filip al II-lea): nu-şi permitea să le ţină minte pe femei, rămânând doar cu actul însuşi, obiectul actelor si gesturilor sale fiind uitat. E, în ordinea arhetipurilor, un simbol catamorf. Suferă de influenţa căderii. Cu Don Juan, universul gol şi infinit îşi redescoperă conştiinţa alterităţii, asistăm la căderea fiinţei în alteritatea ei. Şi prin „Don Giovanni” al lui Mozart ne aflăm într-un refuz al individualului, Don Juan situându-se într-un general care trimite, de ce nu, la infinitatea cosmică, o infinitate de altfel pustie şi rece. Ca şi Don Juan, personajul kafkaian, personaj non-muzical, este un fiu risipitor care (îşi) ratează aspiraţia la căinţă. Personaj non-muzical, este supus dictaturii cuvintelor, al Codului, în faţa căruia fiinţa, muzica tac. Îşi refuză dechiderea din teamă, o teamă resimţită în faţa a ceea ce el putea fi dar nu e. Se căieşte, are resentimente, vede în celălalt o putinţă ce lui nu i-a fost hărăzită. Şi, în fine, să sfârşim excursul nostru prin volumul lui A.I.Brumaru, oprindu-ne la Adrian Leverkuhn,” omul” măştii (Don Juan fiind „omul” acţiunii, Joseph K şi K fiind „oameni” ai Codului). Ascuns în spatele măştii, Adrian Leverkuhn parcurge înapoi o scară la picioarele căria se găseşte arhetipul. Artistul întotdeauna şi-a ascuns adevăratul chip în spatele unei măşti: propria sa operă. Viaţa este înlocuită cu opera. Masca nu este faţa noastră proprie ci, aşa cum spune A.I.Brumaru, „e a lumii” şi prin purtarea ei „Adrian Leverkuhn reproduce fiinţa ca pe fiinţa lui proprie”. Iar muzica devine aici un drum al fiinţei spre ivirea în lumină, drum cu care se şi confundă şi la capătul căruia este aşteptată revelaţia – veşnică promisiune.

 

Dar scriitura lui A.I.Brumaru? În spatele cărei măşti se ascunde ghiduşul dar profundul autor? Sub aceea de biograf (v.”Pariul cu legenda sau viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea”), de hermeneut (v.”Fiinţa muzicală), de „metafizician al ontologiei româneşti”- după cum l-a numit Adrian Marino (în „Cultura paralelă”, „Jurnalul literar”, nr.31-34, 1991) şi după cum îl recomandă volumele sale „Fiinţă şi loc”(Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1990) şi „Fiinţa românescă”(Ed.Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001) -, de critic literar (având în vedere numeroasele cronici în care s-a risipit nu în mod parcimonios de-a lungul timpului)?

RAUL POPESCU

%d blogeri au apreciat asta: